Este vorba despre un album foto, tipărit cu ajutorul Casei de Cultură a Studenţilor din Reşiţa. Lansarea oficială a acestuia înca nu este programată, dar îndata ce voi afla vă voi anunţa.
Archive for » 2010 «
Calea ferată forestieră Reşiţa-Delineşti
07
Oct 2010
Aceasta linie s-a construit in 1911; este cu ecartament de 700 mm si servea la transportarea produselor forestiere si minereuri de la Delinesti la Podul Secul (pe unde este astazi barajul Secu).
Lungimea intregii linii este de cca 27 km.
Tractiunea se facea cu 2 locomotive. Ca material rulant avea 31 de vagoane, toate fabricate la “Resita”, dintre care 5 sunt vagoane speciale pentru minereuri.
Personalul numara 2 functionari si 34 lucratori.
In 1934, aceasta linie s-a luat in exploatare de Caile Ferate uzinale.
In jurul anilor 60′ a fost dezafectata, ca si linia Resita-Secul-Anina.
Mai jos, în galeria foto, vă prezint o parte din această cale ferată, aşa cum se prezintă ea după aproximativ 50 de ani de când nu a mai trecut niciun tren pe acolo.
Recomandare: această linie se poate restaura, terasamentul se poate consolida, la fel şi tunelele. Uşor se poate transforma într-o cale ferată turistică. La fel ca şi multe alte căi ferate forestiere care împânzesc împrejurimile Reşiţei.
Vizualizare hartă mărită
Category: Industria bănăţeană, Reşiţa
2 Comments
Afacerile familiei Malaxa
06
Oct 2010
Un articol interesant, legat într-un anumit fel de Reşiţa. O iubire care poate fi motivul puternicei dezvoltări ale uzinelor în perioada interbelică? Va las pe voi să trageţi concluziile.
“Lulu Malaxa, fiica marelui, dar controversatului industriaş interbelic Nicolae Malaxa a fost prima iubită a prinţului Mihai. Se întâmpla la sfârşitul anilor ’30. Presa străină scria cu simpatie, în iulie 1939, despre idila dintre cei doi tineri (Mihai nu împlinise încă 18 ani) şi sublinia că povestea de amor este încurajată de Carol al doilea. Cei doi tineri erau descrişi admirativ de cotidianul The Palm Beach Report: el, inalt si blond, iar ea, subtirica, brunetă, cu un splendid profil de grecoaică fac un cuplu atât de contrastant… Lulu si Mihai s-au întâlnit prima dată într-o staţiune de pe litoral, în 1938, apoi au fost văzuţi de mai multe ori jucând tenis, înotând sau călărind în Bucureşti. Erau, practic, nedespărţiţi, călătoreau împreună, iar relaţia lor era supravegheată din umbră de regele Carol al doilea. Acum ştim şi motivul pentru care regele aproba această relaţie. Tatăl fetei, Nicolae Malaxa, s-a îmbogăţit şi datorită sprijinului masiv acordat de guvern sub formă de credite şi comenzi de stat. Guvernul i-a acordat credite de stat, iar apoi îi cumpăra producţia, asigurându-i profituri substanţiale. Practic au fost ani în care 98 la sută din producţie era livrată către stat, profiturile obţinute atingând rate între 300 şi 1000 la sută.
Comenzile de stat se datorau bunelor relaţii menţinute de industriaş cu Casa Regală în timpul domniei lui Carol al II-lea, iar o parte din profituri se întorceau la rege sub formă de donaţii şi acţiuni.
Constantin Argetoianu spunea că Nicolae Malaxa şi-a “constituit un fond de rulment al corupţiei”. Argetoianu îl citează pe Nicolae Malaxa care, în momentul în care i-a înmânat regelui Carol al II-lea o servietă cu 100 milioane de lei, ar fi declarat: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut şi vă rugăm să primiţi această sută de milioane de lei ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă ale Palatului”.
Povestea dintre tinerii Lulu şi Mihai se încheie după abdicarea lui Carol al doilea în vara anului 1940. Şi inginerul Malaxa are de suferit: în mai 1941 este acuzat de colaborare cu legionarii şi îi sunt confiscate uzinele. După război câştigă simpatia regimului comunist pentru că fusese persecutat de regimul lui Antonescu şi astfel reuşeşte să transfere sute de milioane de dolari în bănci americane.
Lulu Malaxa (Irina) se căsătoreşte în 1946 cu George Emil Palade şi, în acelaşi an, emigrează în Statele Unite. Tânărul cuplu a avut doi copii – Georgia Palade Von Dusen si Philip Palade.
După naţionalizarea din iunie 1948 lui Nicoale Malaxa îi sunt confiscate toate proprietăţile şi devine angajat în propria sa fabrică. În acelaşi an merge într-o delegaţie comercială la Viena şi, ajuns aici, refuză să se mai întoarcă în România comunistă. Emigrează apoi în Statele Unite şi se stabileşte la New York.
În ţară este acuzat în contumacie de colaborare cu Garda de Fier şi condamnat la moarte pentru crime de război. Malaxa cere drept de rezidenţă permanentă în Statele Unite ale Americii. După descoperirea trecutului său politic este acuzat public de colaborare cu Garda de Fier, iar autorităţile americane încearcă să-l deporteze. Fără succes; Nicolae Malaxa a murit în 1965, în New Jersey.
Fiica sa a murit, şi ea, în 1969.
După revoluţie, nepoţii săi au primit de la statul român titluri de peste 310 milioane de dolari la Fondul de Despăgubiri Proprietatea, în schimbul tuturor proprietăţilor confiscate de comunişti celebrului lor bunic. Despăgubirile au fost acordate astfel: 622,5 milioane lei pentru Uzina Faur (fosta uzină Nicolae Malaxa), 384,7 milioane lei pentru Uzina Republica (Uzina de Tuburi şi Oţelării) şi 73,3 milioane lei pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa (fostele Uzine şi Domenii de Fier din Reşiţa – UDR).”
Articol preluat: DOSARE SECRETE
Category: Articole preluate, Reşiţa
One Comment
Ferdinandsberg – Otelul Rosu
23
Sep 2010
La sfârşitul sec. al XVIII-lea în viaţa economică a Banatului de munte se produc schimbări profunde, Curtea de la Viena intensifică explorările şi exploatările minere din zona Munţilor Poiana Rusca. În vizita pe care o face în Banat, în anul 1773, împăratul Iosif al II-lea trece şi pe la compania militară din Ohaba-Bistra, pe care o remarcă pentru disciplină. În 1795/1796, numitul Martinschitz instalează o forjă – mai precis un ciocan de forjă – acţionată hidraulic, pe vatra localităţii Ohaba Bistra, la poalele dealului lui Ferdinand, începând prelucrarea fierului în zonă; în aceeaşi perioadă familia Madersbach construieşte o forjă la Rusca Montană. Această investiţie necesitând forţă de muncă specializată, au fost aduşi colonişti de la Bocşa şi Reşiţa. Primii colonişti majoritari germani s-au stabilit în apropierea instalaţiei metalurgice, aşezarea constituind nucleul viitoarei localităţi Ferdinandsberg, apărută în anul 1807. Denumirea derivă, probabil, de la dealul cu acelaşi nume şi nu de la proprietarul coloniei (începând abia cu martie 1823), Ferdinand Hoffmann. Pentru că în anul 1805, Oţelul Roşu nu avea nici vatră, aceasta a fost cumpărată de la satul vecin, Mal, din izlazul lor cedându-se, pentru 200 de florinţi, o bună parte din sectorul Gai şi porţiunea cuprinsă între podul satului Cireşa, astăzi aparţinător de Oţelu Roşu, şi str. Morii, astăzi Dobrogeanu – Gherea. Restul vetrei, până la cimitirul oraşului, a fost cumpărată de la primăria satului Ohaba Bistra (astăzi parte componentă a oraşului Oţelu Roşu).
Tot de la localitatea Ohaba Bistra a fost cumpărat şi terenul de pe malul drept al râului Bistra, până la limita laminorului. În timpul cât fabrica era condusă de Ferdinand Hoffman, ia fiinţă „Colonia veche”, un mănunchi destul de numeros de case, clădite în apropierea uzinei, precum şi clădirile din apropierea podului de la Cireşa, demnă de amintit fiind clădirea numită „Vila” care a servit timp îndelungat, respectiv până în anul 1862, ca local de şcoală pentru populaţia din Ferdinand.
În timpul revoluţiei de la 1848, guvernatorul revoluţionar maghiar Fülöp Lipot schimbă denumirea localităţii Ferdinandsberg în Bemhegy (dealul lui Bem), denumire care nu dăinuie decât până în 1849. Datorită dezvoltării economice a noii aşezări, colonia se măreşte, documentele atestând existenţa a două aşezări distincte: Ohaba Bistra şi Ferdinandsberg. Se cunoaşte că în anul 1850 se atribuie terenuri, de către „Asociaţia braşoveană de mine şi metalurgie”, angajaţilor de la uzina Ferdinandsberg pentru construirea de case în zona „Colonia Nouă”.
După anul 1867, data apariţiei dualismului austro-ungar, noua aşezare va primi numele de Nandorhegy, în fapt traducerea în limba maghiară a numelui de Ferdinandsberg. Localitatea Nandorhegy administra şi localităţile din jur, până la Valea Bistrei, mai puţin Glimboca, între 1895-1937. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe lângă germani, la Ferdinandsberg trăiau şi slovaci, unguri şi italieni (proveniţi din nordul Italiei, zonele Tolmezzo şi Ponteba). La începutul secolului al XX-1ea, comunele Nandorhegy şi Ohaba Bistra nu aveau definitivate actele cu privire la terenuri şi proprietăţi, de aceea, între 19o6 -1912, se trece la întocmirea hărţilor cadastrale şi a cărţii funciare, conform acestora localitatea având, în acea perioadă, o suprafaţă de 3128 ha. După Marea Unire de la 1918 se va renunţa la denumirea de Nandorhegy, revenindu-se la vechea denumire de Ferdinandsberg din 9 iunie 1919, iar din anul 1924, se schimbă denumirea în Ferdinand. Populaţia băştinaşă, în limbajul ei uzual, nu i-a zis niciodată Ferdinand, ci „La Pod” datorită podului de beton de proporţii mari şi oarecum modern pentru timpul acela, impresionând prin masivitatea lui. Între anii 1930-1935, terenul cuprins între clădirea Vila şi vechea biserică catolică este cedat pentru clădirea bisericii ortodoxe. Ca să se poată clădi însă biserica, clerul parcelează terenul respectiv şi îl vinde la particulari, care clădesc o serie de case pe dreapta drumului roman. Cu sumele realizate din vânzarea acestor parcele se construieşte biserica ortodoxă între anii 1936-1938.
În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită greutăţilor economice, administraţia celor două localităţi Ohaba Bistra şi Ferdinand se contopeşte (în 1943) şi se formează localitatea Ferdinand – Bistra, dar după 1945 cele două comune revin la forma lor iniţială.
Instaurarea regimului comunist în România, a adus prejudicii întregii ţări şi în mod implicit localităţii noastre. Părându-li-se că numele de Ferdinand nu este în ton cu noua evoluţie istorică, autorităţile comuniste din localitate au hotărât, la 8 iunie 1948, schimbarea denumirii în Oţelu Roşu. Aceeaşi denumire o primeşte şi uzina. În anul 1960, Oţelu Roşu este declarat oraş cu subordonare raională (având o populaţie de 8500 locuitori), iar în componenţa lui sunt trecute cele două localităţi învecinate, Cireşa şi Mal.
Category: Articole preluate, Industria bănăţeană, Otelul Rosu
2 Comments
Bocsa, apogeul!
13
Sep 2010
Am plăcerea de-a vă prezenta 100 de vederi cu unul din primele centre industriale din Banatul de munte, Bocşa.
Multumesc domnului Vali G. pentru aceste exponate.
Category: Bocşa, Sate bănăţene
2 Comments
Automobilul Malaxa al UDR-ului
29
Aug 2010
Automobil Malaxa a fost un automobil românesc construit în 1945, în Banatul de munte la Reşiţa în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl poartă.
Proiectul autoturismului aparţine unu grup de ingineri şi tehnicieni de la uzinele A.S.A.M. şi Malaxa din Bucureşti şi IAR din Braşov, conduşi de ing. Petre Carp.
Category: Articole preluate, Industria bănăţeană
4 Comments
