După o lungă perioadă de pauza în care nu am mai postat nimic pe site, revin, sper, în forţă cu acest nou articol legat de o broşura găsită printre cărţile din bibilioteca personală.
Aceasta prezintă judeţul nostru într-un mod cu totul plăcut turistului, indicându-i ce să viziteze când are drum pe meleagurile Banatului de munte.
Propun un mic joc de imaginţie. Poza de mai jos e din Reşiţa. Astept propunerile voastre, să vedem dacă cineva ştie unde este făcută poza respectivă.
P.S. eu cunosc deja răspunsul.
Mulţumesc.
POST UPDATE: în această poză se pot observa două clădiri care mai există şi astăzi în Reşiţa. Prima, colţul din dreapta este spitalul vechi, cea de-a doua este blocul din centrul pozei. Acesta se află langă primărie, la parterul lui era frizeria Guga şi lângă bodega parcă Hen îi spueam iar la colţul lui stăteau şi încă mai stau bişniţarii.
Anul fotografiei?….după 1932(în acest an s-a terminat de construit spitalul)…dar totuşi zic eu undeva prin ani 40-45. Dacă greşesc sau ştie cineva exact cand această poză a fost realizată îl rog să mă contacteze.
De remarcat zona plină de case a Reşiţei Române. actualmente doar cele de sus de pe deal au mai rămas în picioare. Ele fiind demolate ca să apară primăria, prefectura, hotel Semenic, magazinul universal Nera, fântâna cinetica, parcul din jurul fântânii, Sala Polivalentă, blocul Romarta şi multe alte blocuri din zona centrală (devenită centrală)
POST UPDATE: Din ultimele informatii se pare ca aceasta poza a fost facuta in perioada 1960-1961. De ce? Intre spital si blocul se vad un rand de plopi iar in spatele lor se vede cladirea centrului de recoltare a sangelui care la inceput avea doar un singur nivel. In fata blocului se organiza saptamanal targ de porci iar cand veneau circul in oras tot acolo se instala.
Multumesc pentru aceste informatii domnului Ioan Zimmermann, care a copilarit in acesta zona a Resitei.
Pornind într-o plimbare de duminică am ajuns la Nădrag. O comună, care pe vremea comunismului era foarte puternic industrializată, acum suferă. Ca şi Reşiţa, ea se află pe o vale, retrasă de pe rutele de circulaţie naţională şi internaţională. Dar ce am întâlnit aici este de o frumuseţe extraordinară.
Nădragul era renumit pentru industria de lanţuri. Care acuma nu mai exista.
Una din atractiile acesteia este tabăra de copii unde au fost construite căsuţe în copaci şi chiar a fost urcat şi un autobuz pe o structura din lemn.
Râul Nădrag, care străbate localitatea este canalizat, iar pe o parte a acestuia este amenajată chiar şi o promenadă.
Râul Nădrag este unul curs de apă afluent al râului Timiș. Se formează prin confluența a două cursuri de apă Valea Cornetului și Valea Padeșului
O fărâma din industrie.
Tabăra de copii, amenajată cu ajutorul lui Nelu Balaş. Mai jos un link cu toate constructiile. Site-ul personal http://www.balasnelu.nadrag.ro/album/ 
Autobuzul suspendat.
Din păcate clădirea unde erau cazaţi copiii se află într-o stare de degradare, părăsită, la fel şi structurile din lemn.
Clădiri şi panorame din Nădrag.
Poze cu Nădragul in perioada interbelica le puteti gasi AICI.
Vechiul ştrand, acum plin de broaşte şi stufăriş.
Zona centrală a localităţii.
Locomotiva cu ecartament îngust, care se folosea pentru transportul mărfii de la Nădrag la Găvojdia şi retur. De acolo, marfa, fiind transbordată pe calea ferată cu ecartament normal pe direcţia Lugoj sau Caransebeş. 
La intrare în localitate ne-a întampinat un parc semifinalizat din mobilier din lemn, foarte frumos. Bănuiesc că e realizat de acelaşi Nelu Balaş
Plecănd spre lacul Surduc, am trecut prin satul Hăuzeşti. La intrare ne-a sărit în ochi această casă împodobită foarte ciudat. Doamna care stătea în faţa porţii a fost foarte amabilă şi ne-a povestit cine şi de ce a realizat aceste sculpturi din lemn. E vorba despre băiatul ei care a moştenit trofeele de vânătoare de la bunicul şi tatăl lui. El nefiind vânător s-a gândit să îşi aducă şi el contribuţia cu ceva şi uite aşa a sculptat şi montat toate trofele. Se poate vede în pozele de mai jos că este foarte talentat.
Lacul Surduc, nu cred că mai trebuie prezentat.
Prima escală…Cetatea Turcului deasupra Cheilor Caraşului. Panoramă asupra cheilor cu vedere spre stâncile lui Solomon.
Privelişte asupra cheilor. În depărtare se vede comuna Caraşova.
O parte din zidul cetăţii. Mai multe informaţii despre această cetate găsiţi pe Mircea Rusnac – Excursie istorico-turistică la Cetatea Caraşova
Caraşova.
Anina, cartierul Oraşul nou, iar pe buna dreptate, biserica din imagine se numeşte Biserica Baptistă Speranţa. Clădirea e ca o pată de culoare în acest peisaj dezolant…chiar selenar.
O altă vedere asupra cartierului, care a fost construit pe vremea comunismului pentru mineri. Un articol despre soarta acestui cartier puteţi găsi în “Cartierul somerilor” din Anina
Grota Buhui.
2 august 1886 – încep lucrările de construcţie a galeriei de aducţiune a apei de la barajul artificial amenajat la gura Grotei Buhui. Pentru alimentarea cu apă potabilă a oraşului a fost creat în mod artificial, la poalele Capului Glăvan, lacul Buhui, prin construirea unui baraj de pământ pe pârâul Buhui,. Caracteristica pârâului Buhui este aceea că pe o porţiune de 3.217 m curge în subteran, fiind cel mai lung curs de apă subteran din ţară. Apa se pierde în zona Certej, ieşind la suprafaţă la gura Grotei Buhui. De acolo a fost săpată o galerie de aducţiune a apei potabile pe sub dealul Colonovăţ până în Valea Aninei, având o lungime de 1.280 m. Iniţial sursa alimenta atelierele UDR ( forjă, turnătorie, centrală electrică). www.aquacaras.ro
Anina.
În perioada de glorie a mineritului, în staţiunea Mărghitaş, de lângă Anina, nu aveai loc să arunci un ac, darămite să găseşti un loc de cazare. Hidrobiciclete, bărci, terenuri de sport şi grătare cu mici, acestea erau distracţiile turiştilor veniţi din judeţele Timiş, Arad sau Mehedinţi.
Staţiunea Mărghitaş se afla la cinci minute de mers cu maşina de oraş. După blocurile gri, rămase neterminate, de la marginea Aninei, urci un deal şi ajungi la Mărgitaş. În urmă cu 20 de ani, te întâmpinau aici cateva căsuţe, toate cochete şi bine îngrijite.
O dată cu prăbusirea mineritului din zonă, s-a dus şi Mărghitaşul. Hidrobicicletele şi bărcile de pe lac au mai funcţionat un timp, pana s-au uzat atat de tare, încât au trebuit să fie duse la reparat. Evident, li s-a pierdut şi urma cu această ocazie. Căsuţele au ajuns şi ele în paragină, iar motelul din Mărghitaş, mândria de alta dată a staţiunii, a ajuns loc de păscut pentru capre. 
ISTORIE. Staţiunea a fost construită în 1970, finanţaţă la început de Primăria din Anina. Prin 1990-1991, a fost predată la OJT Caraş-Severin, care însa nu a avut bani s-o întreţină. O parte din staţiune a fost scoasă la licitaţie şi cumparată de o firmă de construcţii din zonă cu 900 miliarde de lei. Firma a investit 12 miliarde de lei pentru modernizare. Sânziana Defta, patron al motelului, spune că, pentru finalizarea lucrărilor şi includerea staţiunii în circuitul turistic naţional, ar mai fi necesare înca 12 miliarde de lei vechi. Proprietarii ar vrea să facă şi o pârtie de schi cu telescaun şi toate cele necesare, pentru că zona este potrivită pentru sporturile de iarnă.
Cealaltă parte a staţiunii, cea pe care se află lacul, a fost motiv de ceartă între Primăria din Anina şi IAS Răcăjdia. Fiecare se considera proprietarul de drept al terenului, dar instanţele au dat dreptate celor de la IAS.
Deşi a câstigat, IAS Răcăjdia n-a avut prea mult timp parte de bucata de staţiune, pentru că a intrat în faliment, iar terenul care a fost motivul atâtor discuţii a fost scos la licitaţie de către Banca Agricolă de atunci.
Se pare că trenul a purtat ghinion şi băncii. Ajunsă din nou la licitaţie, bucata de staţiune a fost cumpărată de o firmă italiană, care face afaceri în Timişoara. Italienii au îngradit bine zona, s-au apucat să modernizeze clădirile de pe terenul cumpărat şi intenţionează chiar să-şi pună pe picioare o herghelie. Dar în avântul lor au blocat şi drumul către lac. Primăria i-a dat în judecată şi procesele continuă şi acum. Deocamdată, ambele părti au de pierdut, iar staţiunea frumoasă de odinioară este departe de a-şi regăsi gloria. Statiunea Turistica Marghitas
Cabana Maial, pe acest platou se ţineau toate serbările minerilor. Mai jos e o carte postala cu aceaşi cabană, dar în anii ei de glorie.
Vis-a vis de cabană se află această căbănuţă cu acoperiş din stuf.
Acest complex a fost preluat de cineva de la Bucureşti, dar, din păcate nu se fac prea multe pentru îmbunătăţirea lui.
Mulţumesc celor care ne-au arătat aceste locuri “uitate” ale Aninei.
În data de 10.04.2011, împreună cu grupul “Prietenii munţilor”, am realizat o excursie, asa cum se obişnuieşte în fiecare duminică. De această dată s-a ales traseul Doman, Izbucul Bănia, Vf. Ililici, care se află lângă vârfurile Ponor I si II, dar mai mic ca şi înnălţime. Domnul Adamek a fost cel care ne-a condus pe acest splendid traseu. Pentru cei interesaţi să vadă traseul mai în detaliu, cât şi ruta exactă, îi invit să downloadeze acest mic fişier în care sunt salvate coordonatele GPS ale traseului, care pot fi importate pe Google Earth printr-un simplu click dublu. Fisierul coordonate GPS
Pe lânga schrott-ul auto, urcând pe coama dealului, lăsând în partea stângă lacul.
Lacul a apărut pe locul unde se extrăgea cărbunele, extracţie de suprafată. Un pârâiaş şi-a făcut drum şi de atunci nu i-a mai trebuit decât 6 luni ca să se transforme în lac.
Deci, chiar şi Domanul are lac, unul chiar cu peşti, pentru că am vazut câţiva pescari.
După exctracţie acest loc a fost părăsit şi se spune, că pe fundul lacului sunt şi vreo două excavatoare.
Privelişte de ansamblu asupra lacului.
Colonia din Doman
Sălaşele din piatră, aşa cum doar la munte vezi 
Şi unul din lemn, încheiat cu măiestrie de către tâmplarii din zonă. Încheierea la colţuri e o metodă străveche şi se numeşte coadă de rândunică.
În drum spre Izbucul Bania (nu Bănia)
Izvor carstic, de sub această piatră izvorăşte acest pârâiaş.
În această poieniţă se sărbătorea pe vremuri, 1 Mai de către reşiţeni, fiind foarte aproape de oraş, şi calea de acces convenabilă (pentru caleşti şi căruţe). Aici veneau boierii reşiţeni cu butoaiele de bere, purcei la proţap si lăutari şi încingeau petreceri câmpeneşti până seara târziu în noapte.
Domnul Adamek, explicând puţină botanică, el fiind pasionat de diferitele tipuri de flori care cresc în Banatul de munte.
Începe urcuşul spre Vf. Ililici.
În dreapta Vf. Ponor I
Privelişte spre Reşiţa. Se vede fosta unitate militară antiaeriană.
Undeva în vale e drumul spre Caraşova.
Unitatea militară şi o parte din cariera de piatră de la Stârnic.
Sus pe vârf, la un sandwich şi un ceai de mentă cald, la termos.
Alte două vederi superbe.
Înapoi pe acelasi drum. Lacul de la Doman.
Păcat ca timpul nu imi permite să merg în fiecare duminică cu “Prietenii munţilor”. Sunt sigur că sunt multe de văzut şi auzit.
www.istoriabanatului.wordpress.ro
Banatul este una dintre regiunile actuale ale României care a avut de timpuriu o producţie şi un consum de bere, băutură atât de obişnuită astăzi. Până la instaurarea dominaţiei austriece de la începutul secolului al XVIII-lea, aceasta era puţin cunoscută în regiunea noastră. Începând cu acel secol, producerea berii a fost stimulată de oficialităţi şi s-a putut trece în cazul său de la producţia manufacturieră la cea preindustrială. Însă despre o adevărată industrie a berii nu se poate vorbi decât din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Curtea de la Viena avea ca obiectiv exploatarea resurselor naturale ale Banatului şi apărarea militară în faţa ameninţării Imperiului otoman. Prin urmare, provincia a fost colonizată în mod sistematic mai ales cu populaţie de limbă germană. Armata, administraţia şi noii colonişti au adus cu ei atât o anumită cultură culinară, cât şi una a băuturii. Prin urmare, construirea primelor fabrici de bere a devenit o necesitate, în special pe lângă oraşele fortificate şi exploatările miniere.
În Banat, primele “fierbătorii” de bere au fost înfiinţate pe lângă oraşele fortificate. Construirea lor a început la Timişoara chiar în anui 1718, când stăpânirea austriacă asupra regiunii a fost reglementată oficial prin pacea de la Passarowitz. Tradiţia berii timişorene a fost perpetuată neîntrerupt până astăzi, astfel încât capitala Banatului are cea mai mare vechime în acest sens din ţară. Dar în curând după 1718 au început să apară şi alte făbricuţe în localităţile bănăţene, pe măsură ce acestea începeau să fie populate cu colonişti germani. Este vorba despre Caransebeş (1722), Orşova (1726), Arad (1729) etc. Dintr-o foarte interesantă statistică întocmită de medicul Traian Popescu din Germania am aflat următoarele: la Caransebeş au produs bere fabricanţii Abraham Keppisch (1722-1725), Wolf Wenzer (1726), Lorenz Schlesinger (1727), Philipp Bauer (1730), Peter Solderer şi Nikolaus Wiedmesser (1733-1735) şi iarăşi Wolf Wenzer, până în 1738. În 1870-1885 a existat acolo fabrica lui C. Homolka, în 1870-1895 cea a lui Johann Schmidt, în 1890 a lui Carl Niesner jun., iar în 1895-1898 a lui Wilhelm Mayer. La Sacu a existat fabrica lui Nikolaus Hazi, asociat cu A. Ruszo, în perioada 1862-1876. La Reşiţa producea bere, în 1878-1892, Anton Fessler, iar la Bocşa Montană au activat Franziska Panajoth (1878-1893) şi Michael Panajoth (1900-1917). (1) Însă toate aceste făbricuţe, cu producţie modestă, au fost efemere. Singura localitate din sudul Banatului care a cunoscut o îndelungată tradiţie în fabricarea berii avea să fie Ciclova Montană. Se poate aprecia pe drept cuvânt că berea de Ciclova a fost, ca tradiţie şi ca durată de existenţă, a doua din România actuală, după “Timişoreana”.
Situată la circa 3 km de Oraviţa, localitatea Ciclova Montană a avut o lungă tradiţie minieră şi industrială. Deja în vremea romanilor, acolo fuseseră atestate exploatări de aur, argint şi cupru. Din 1717, austriecii au reluat activitatea minieră la Oraviţa şi Ciclova Montană, unde a fost ridicat şi primul furnal bănăţean pentru topirea minereurilor neferoase. Pentru aceste activităţi industriale au fost aduşi, pe lângă românii localnici, specialişti din Bavaria, Tirol, Stiria şi Boemia, zone cu vechi tradiţii în producerea berii. Prin urmare, nu după mult timp a fost construită şi fabrica de la Ciclova Montană.
Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere, având în general o capacitate anuală destul de modestă. (2) La început mica fabrică de bere se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate. Ea se găsea în apropiere de moara Seydl, chiar sub stâncă, lângă mânăstire, unde se pot vedea şi astăzi ruinele ei.
Mânăstirea romano-catolică a fost fotografiată în 1933 de Leo Haas, care în 1930 se întorsese din insula Sumatera şi se stabilise la Ferdinand (Oţelu Roşu). El a străbătut în continuare Banatul şi a făcut numeroase fotografii până către anul 1950.
Timp de aproape un secol, activitatea acestei fabrici a fost la fel de modestă ca şi a celor amintite mai înainte. Un rol foarte important în progresul ulterior al Ciclovei l-a jucat la începutul secolului al XIX-lea farmacistul şi botanistul Karl August von Knoblauch. Acesta s-a născut la Reşiţa la 28 ianuarie 1797, fiind fiul inginerului montanist August von Knoblauch din Ciclova. Bunicul său, având acelaşi nume, venise în 1768 ca geolog şi inspector mineralog din Saxonia la Bocşa. După studii de farmacologie la Viena (1814-1818), absolvite ca magistru în farmacie, Karl August von Knoblauch s-a întors în Banat, unde a analizat resursele minerale de la Oraviţa şi din împrejurimile acesteia, continuând în acest sens cercetările iniţiate de chirurgul montanistic Bernard Lindenmayer. Între acestea, a comparat şi compoziţia chimică a izvoarelor de la Ciclova şi de la Pilsen. În consecinţă, în 1818 a deschis noua fabrică de bere la Ciclova împreună cu tatăl său, tot la poalele mânăstirii. Dar în 1821 ei au vândut-o bavarezului Johann Fischer, cu care se va inaugura o lungă perioadă glorioasă din istoria fabricii, de peste un secol, până în 1936, perioada “dinastiei” de berari Fischer. Cât despre Knoblauch, el a preluat în anii 1820 fosta farmacie a lui Johann Lederer din Oraviţa, înfiinţată în 1796, creând şi acolo o adevărată “dinastie”, care a cunoscut cinci generaţii până în 1949. Până astăzi, această cea mai veche farmacie montanistică, transformată între timp în muzeu, a rămas cunoscută drept “farmacia Knoblauch”. (3)
Stabilindu-se la Ciclova Montană, Johann Fischer luase mai întâi fabrica de bere în arendă. Împreună cu soţia sa Viktoria, născută Fitz, au cumpărat-o de la Knoblauch, dar încă mult timp producţia ei s-a păstrat în cantităţi modeste. Încă şi în 1858 documentele St.E.G.-ului menţionau doar unele fabrici neînsemnate în aşezările montanistice Ciclova Germană, Bocşa Germană şi Reşiţa Germană, deşi dreptul de a produce bere revenea administraţiei montanistice, acordându-se şi unele înlesniri în acest sens. (4)
Un rol important în istoria fabricii din Ciclova l-a jucat Michael Georg Fischer (1822-1878), fiul lui Johann şi al Viktoriei Fischer. El a rezidit fabrica pe locul în care s-a găsit până de curând şi a extins toate amenajările. A fost căsătorit cu Julianna, născută Tittinger, având trei copii. În 1864 a construit cel mai mare depozit la poalele dealului, care a funcţionat mult timp după aceea. (5) Pe atunci berea era produsă într-un mod diferit faţă de cea de astăzi. Fermentarea ingredientelor reci era naturală, ca la vin, adică fără drojdie. În principiu, berea nu era nici filtrată, limpezirea ei făcându-se prin decantare. Pentru ca materia tulbure să nu se agite în timpul transportului, butoaiele erau duse către consumatori cu un fel de sanie atât vara, cât şi iarna. (6)
Michael Georg Fischer a avut trei copii: Luise, căsătorită cu Alois Ortmayer, Kornel Fischer (1853-1920) şi Gisela, căsătorită cu Robert Bähr. Acesta din urmă a devenit din 1882 asociat în conducerea fabricii, fapt foarte pozitiv în evoluţia acesteia. Fabrica a cunoscut importante modernizări şi a început să utilizeze tehnici moderne de uz comercial. Tot atunci au fost construite şi pivniţele de mare capacitate. Berea de Ciclova era livrată pe piaţă mai ales în oraşele apropiate Biserica Albă şi Cuvin, însă ajungea chiar şi până la Curtea din Viena. În perioada sa cea mai bună, ea a ajuns să rivalizeze pe piaţa imperiului chiar cu renumita marcă Pilsen. În aceşti ani, platanii din grădina de vară a fabricii au fost aduşi din Canada. (7)
Către 1900, fabrica emitea jetoane din zinc nichelat în greutate de 3,78 g şi având diametrul de 24 mm. Aversul acestora reprezenta partea funcţională, care indica valoarea monetară, respectiv produsul sau cantitatea produsului (30, 40, 50, 150, 300). Pe revers era trecut numele firmei emitente sau o reclamă a acesteia (în cazul de faţă, “Bierbrauerei M. Csiklova”). Cifrele de pe jetoane reprezentau în această situaţie capacitatea butoaielor predate vânzătorilor de bere, care trebuiau să dea o garanţie pentru butoaiele primite, ele trebuind să fie returnate ulterior, goale, în bune condiţii către fabrică. (8)
În perioada 1896-1918, titulatura fabricii era “M.G. Fischer’s Nachf.” (“Urmaşii lui M.G. Fischer”). Producţia se menţinea în cantităţi destul de ridicate: 17.000 hl (1896), 13.800 hl (1902-1903), 12.850 hl (1908), 20.475 hl (1912-1913), 18.525 hl (1915-1916), 21.400 hl (1917). Kornel Fischer a avut doi copii: Cornelia şi Robert (1878-1930), căsătorit cu Irma Unterreiner. În 1988, descendenţi ai familiei trăiau la Ciclova Montană, Timişoara, Rosenheim, Oraviţa, Bocşa, Pfalzgrafenweiler şi în Australia. Mărcile de bere produse până la primul război mondial se numeau “Salon” şi “Hercules”, iar un butoi costa 3 forinţi şi 6 creiţari. (9)
După încheierea primului război mondial, Fabrica de bere Ciclova, cum se intitula în acea perioadă, a decăzut din nou. Pieţele sale tradiţionale de desfacere se aflau acum în Banatul iugoslav, taxele vamale cerute la graniţă făcând exportul de bere nerentabil. Pe plan intern nu s-au putut găsi înlocuitori ai acestora. După câţiva ani a survenit criza economică din 1929-1933, care a lovit puternic şi această unitate. În Anuarul României din 1930 nici nu mai era menţionată, producţia sa fiind absolut neglijabilă. Numai Robert Fischer era consemnat ca simplu birtaş sau cârciumar. În 1936, producţia scăzuse la 1.200 hl. Aşadar şi după încheierea crizei, fabrica îşi revenea foarte greu. Situaţia sa financiară era precară, fapt care a determinat proprietarul din acel moment, respectiv Casa de Păstrare S.A. din Oraviţa, să o vândă fabricii de bere din Timişoara. La 25 ianuarie 1938, Sim. Sam. Moldovan a întocmit un memoriu, pe care l-a prezentat comisiei interimare a oraşului Oraviţa, în care arăta că numeroşi muncitori vor rămâne fără niciun câştig datorită faptului că noul proprietar intenţiona demontarea ei şi mutarea pieselor la Timişoara.
Aşa s-a şi întâmplat. Firma “Timişoreana”, pentru a evita concurenţa din partea micii făbricuţe din Ciclova Montană, a profitat de situaţia grea a acesteia, cumpărând-o, şi imediat a închis-o, transferând echipamentul de berărit la Timişoara. Fenomene asemănătoare se petrec şi astăzi în lume, când marile concerne ajung să înghită unele fabrici de tradiţie, cumpărându-le şi apoi închizându-le sistematic. Aceasta face parte din legea concurenţei. Cu această ocazie s-a încheiat şi activitatea familiei Fischer în domeniul fabricării de bere de la Ciclova. Ultimul proprietar al fabricii provenind din această familie, berarul Kornel Fischer, trăia în anii 1980 într-un azil de bătrâni din Rosenheim (Germania). El a lăsat un manuscris în care a descris fabrica şi a desenat schiţa acesteia.
În acest fel, fabrica a fost desfiinţată pentru circa patru decenii. În vechiul depozit construit de Michael Georg Fischer în 1864-1865 erau ţinute în acest timp brânzeturi. Dar în 1975 tot “Timişoreana” a fost cea care a redeschis ca secţie a sa fabrica de bere din Ciclova Montană. Pe o etichetă din iulie 1975 a berii blonde speciale “Caraşul” se preciza faptul că redeschiderea avea loc după aproape 45 de ani. Adresa fabricii era: Strada Brazilor nr. 125-127, Ciclova Montană, cod 1.763. Machetele etichetelor de bere din 1975 au fost realizate de graficiana Elena Tăbăcaru din Bucureşti. Aceasta era angajată la Rahova, care pe atunci era şi sediul Centralei Berii, Spirtului, Amidonului etc., concepând în consecinţă toate etichetele de bere din România în perioada 1965-1985.
În 1977 se produceau la Ciclova Montană două tipuri de bere: “Caraşul” (12,5%) şi “Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci cunoscute: “Semenic”, “Crivaia”, “Montana”, “Carpaţi”, “Bastion”, bere blondă şi brună cu concentraţie alcoolică de 11, 12 sau 13%. Producţia avea să ajungă la 123.000 hl în 1990. În anii 1970 ajunsese să rivalizeze pe piaţă cu berea “Azuga”, însă în perioada următoare nu s-au mai făcut acolo alte investiţii şi produsele au ajuns să prezinte mari probleme de igienă. Reclamaţiile împotriva acestui fapt au pătruns inclusiv în presa locală a timpului, sub forma unor scrisori deschise. (10) În consecinţă, în anii 1984-1986 au fost modernizate unele instalaţii pentru sporirea igienizării, începând apoi să se producă şi berea brună “Hercules”. (11) În 1990, litrul de bere costa 10,50 lei. (12)
După revoluţia din 1989, sub denumirea de S.C. Montana S.A., fabrica din Ciclova a devenit de sine stătătoare, producând berea “Montana”. Apoi şi-a schimbat denumirea în S.C. Cantara S.A., realizând o producţie de 41.300 hl în 1996. Pentru ea şi-au arătat interesul firme din Marea Britanie şi Danemarca, fiind în cele din urmă preluată în proporţie de 60% de un partener german. (13) În consecinţă, la Ciclova se producea în anii 1990 berea “Montana Pilsener” pasteurizată. Etichetele şi capacele erau produse în Germania, iar pe ele scria: “Produs de calitate sub control tehnic german.” Fabrica dispunea acum şi de o serie de logo-uri (blazoane, steme), care au cunoscut o evoluţie grafică modernă. Liniile sale de producţie erau noi şi fuseseră cumpărate tot din Germania. În consecinţă, berea produsă avea un preţ rezonabil şi era foarte apreciată de clienţi. Camioanele venite din ţară pentru a cumpăra bere de la Ciclova Montană aşteptau la rând câteva zile pentru a încărca. (14)
În această perioadă, director al fabricii era dipl. ing. Nicolae Alexandru, personalul fiind format din 124 de angajaţi, majoritatea femei. Angajaţii proveneau din localităţile apropiate, inclusiv din oraşul Oraviţa. Fabrica le asigura acestora transportul zilnic la locul de muncă, lucrându-se într-un singur schimb. (15) Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească, ducând în cele din urmă la dispariţia fabricii în 1995-1996. Ultimii 4-5 ani au fost marcaţi de scandaluri dese, în care erau implicaţi investitori şi politicieni locali. (16) În 1996, directorul Alexandru şi inginerul-şef Constantin Gârcă au fost demişi datorită unor grave abateri de la disciplina muncii şi a producţiei. (17) În ciuda încercărilor de revigorare, fabrica nu şi-a mai reluat activitatea. În timp, instalaţiile sale s-au degradat, iar componentele metalice au fost vândute la fier vechi. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine.
Acestea au fost existenţa şi finalul celei de-a doua fabrici de bere ca durată de existenţă de pe teritoriul României. O fabrică de mare tradiţie, care a cunoscut de-a lungul timpului momente glorioase, dar şi decăderi dezamăgitoare. Rămâne întristător faptul că, în timp ce judeţe fără mare tradiţie în domeniu deţin astăzi cel puţin câte o fabrică de bere, Caraş-Severinul, cu un început promiţător din anii 1720, a pierdut şi ceea ce avea. Acum, vechea proprietate a familiei Fischer a rămas numai în amintirea noastră, ca o mărturie a trecutului istoric de pe aceste meleaguri.
Personalul fabricii în anul 1912.
Note:
1 Informaţii Traian Popescu, căruia îi mulţumim şi pe această cale.
2 Sim. Sam. Moldovan, Versuch aus der Geschichte Banat’s die verklungenen Ereignisse des Wallfahrtortes Montan-Ciclova zu erfassen, Oraviţa, Juli 1931, p. 1.
3 Dr. Julius Galfy, Karl August von Knoblauch, http://banberg.tripod.com/karl.htm
4 Rudof Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 220.
5 Sim. Sam. Moldovan, op. cit., p. 1; Brauerei-Journal, 1. Juni 1990, p. 336.
6 Cornel Ionescu-Fischer, Bier: so gebraut und befördert vor 250 Jahren, Bräuhaus zu Ciclova Montana, ms. semnalat de Traian Popescu.
7 Walter Woth, Altes und Neues am Montan-Ciclova, în Banater Berglanddeutsche, an 22, nr. 130, München-Wien, septembrie-octombrie 2006, p. 12-13.
8 Erwin Schäffer, Jetoane Rumänien-România. Wertmarken und Zeichen. Semne valorice şi mărci, Deva, 2003, p. 228-229.
9 Bier-”Geschäft” vor Korruptionausschuß, în Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (A.D.Z.), 4 martie 1997.
10 Erdbeben in Bierbrauerei. “Cantara” hat Direktor und Chefingenieur abgesetzt, în A.D.Z., 13 august 1996.
11 Brauerei-Journal, 1. Juni 1990, p. 336.
12 Ibidem, p. 337.
13 Erdbeben…
14 Informaţie de la Octavian Muntean.
15 Heidrun Henresz, “Montana” – ein Bier, das mundet. Bierbrauerei von Tschiklova ist voll ausgelastet, în A.D.Z., 26 iunie 1996.
16 Bier-”Geschäft”…
17 Erdbeben…
Ciclova Montană: mormântul familiei Fischer din cimitirul catolic. Fotografie de Traian Popescu, 1991.
Mai multe imagini referitoare la fabrica de bere din Ciclova Montană pot fi văzute aici.
Urmăreşte-mi RSS'ul
Ghid Sănătate
