Palatul Scheuchenstein la începutul secolului al XX-lea. Fotografie de la Anton Schulz
Perioada de glorie a Reşiţei (1771-1948) se confundă în bună măsură cu existenţa în localitate a unei familii cu totul deosebite, care poseda una dintre cele mai importante clădiri ale timpului. Este vorba de familia şi de palatul Scheuchenstein. Destinul acestei familii este foarte asemănător cu cel al oraşului, cunoscând momente de mare succes în acelaşi timp şi fiind apoi ruinate în aceleaşi condiţii. Se poate considera pe bună dreptate că familia Scheuchenstein şi palatul pe care izbutise să îl construiască au reprezentat un adevărat simbol al Reşiţei acelor vremuri.
În dificila muncă de documentare privind trecutul acestei familii emblematice am avut şansa de a beneficia, pe lângă puţinele surse publicate care o menţionează, de informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de Richard Scheuchenstein, fiul ultimului proprietar al palatului, căruia îi mulţumim în mod deosebit şi pe această cale. Pe baza lor ne vom putea face o idee mult mai clară asupra trecutului Reşiţei din perioada când numele său era cunoscut într-o mare parte a Europei.
Ruinele cetăţii Scheuchenstein
Numele Scheuchenstein, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări (maghiarizare, românizare), este amintit încă în secolul al XII-lea în Falkensteinerkodex, purtând şi particula “von”, atribuită nobililor. În perioada modernă însă familia a renunţat la această particulă. Ruina cetăţii lor de provenienţă se află în Austria, lângă Wiener Neustadt, în comuna Miesenbach. Această comună fusese colonizată cu meseriaşi provenind din localitatea bavareză Miesbach. Cetatea şi micul sat din apropierea ei poartă chiar numele Scheuchenstein. Însă mărturiile despre existenţa acestei familii s-au încheiat în jurul anului 1520. După două secole şi jumătate, descendenţii cu acelaşi nume se vor regăsi pe teritoriul Banatului.
Planul cetăţii Scheuchenstein
Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771. În acea zi a fost întocmit şi un document istoric, procesul-verbal de punere în funcţiune, care specifica următoarele: “Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-nasterea-unui-centru-industrial/) El era redactat de funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein şi de controlorul Lammer. Iată deci că din prima zi de existenţă a uzinei şi a noii localităţi Reşiţa Montană, numele Scheuchenstein era deja prezent, şi încă într-o poziţie importantă în ierarhia societăţii.
Trebuie să precizăm însă că acest nume încă nu era consemnat în forma sa corectă, chiar documentele germane prezentându-l în diverse variante. Legat de anul 1771, el apărea drept Schenckenstein la Victor Brătfălean (25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 20 – lucrare scrisă în 1929) sau Scheuchenstuel la Gheorghe Cimponeriu (Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., an I, nr. 2, decembrie 1930, p. 68). Josef Windhager amintea numele Seichenstein printre cele mai vechi familii ale Reşiţei, existente înainte de anul 1848, când au fost incendiate registrele bisericii catolice. (Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 69). Şi în vorbirea curentă a germanilor reşiţeni se va generaliza varianta Seichenstein.
Carnetul “de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein (1943)
Conform unui carnet “de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein întocmit în perioada nazistă (1943), arborele său genealogic începea în Banat cu Franciscus Seigenstein, născut la 27 martie 1832 la Bocşa şi decedat la 2 iulie 1885 la Reşiţa (alţi strămoşi proveneau din Dognecea). Fiul său, Franz Josephus Scheuchenstein (în sfârşit apărea varianta corectă!), s-a născut la 25 iunie 1852 la Reşiţa, unde a şi murit, la 19 aprilie 1898. Ei erau oameni oarecum obişnuiţi, muncitor în uzină, respectiv măcelar. Cel care a readus familia la gloria de odinioară a fost însă comerciantul Rudolf Scheuchenstein, născut la 4 iulie 1878 la Reşiţa şi decedat în aceeaşi localitate la 29 decembrie 1937. Din căsătoria acestuia cu Anna Henisz au rezultat doi băieţi majori (Anton, născut în 1909, şi Franz, în anul următor), pe lângă numeroşi copii morţi la vârste fragede.
Pe cripta familiei aflată la Cimitirul nr. 3 din Reşiţa sunt menţionaţi copiii Feri (1900-1905) şi Rudi (1907-1908), pe care Richard Scheuchenstein îi crede posibili fraţi ai tatălui său Anton, morţi din cauza unor boli incurabile pe atunci. În acea perioadă mortalitatea infantilă era încă deosebit de mare, ea lovind din plin chiar şi familii bine situate ca aceasta. Este şi cazul surorii gemene a lui Anton Scheuchenstein, Janka (1909-1910), răpusă de difterie, boală care l-a afectat grav şi pe el, însă a supravieţuit. În sfârşit, în criptă se mai află şi un al patrulea copil, Rudi, care a trăit între 1912-1917.
Palatul Scheuchenstein în 1931. Fotografie de la Anton Schulz
În lucrarea sa Hoinărind prin Reşiţa pierdută (p. 6), Dan D. Farcaş menţiona casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet/). După cum ne-a confirmat Richard Scheuchenstein, Rudolf a construit palatul familial în preajma anului 1900, în apropierea viitoarei Cantine C.S.R., însă adăugirile şi finisările au durat până în 1912. Josef Windhager (op. cit., p. 45) scria că el a fost ridicat în 1909. La parter se aflau diferite magazine de jur împrejur, iar pe colţ era o farmacie. În curtea interioară şi în subsol se aflau fabrica de gheaţă, de sifon, de băuturi răcoritoare, de lichioruri şi spirtoase. De acolo se aprovizionau atât Reşiţa, cât şi împrejurimile, afacerea fiind una foarte profitabilă. Sticlele de sifon aveau cap şi mâner de aluminiu, iar pe corpul sticlei era inscripţionat numele Scheuchenstein.
Anton Scheuchenstein la vânătoare
Adalbert Przibram amintea faptul că în anii 1920-1930 fiii doamnei Scheuchenstein erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. (Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, 2003, p. 22; http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/18/mircea-rusnac-resita-anilor-1918-1934-in-amintirile-unui-fiu-de-al-sau/). După cum spune fiul său, Anton Scheuchenstein a moştenit pasiunea pentru vânătoare de la tatăl lui, Rudolf.
Anton Scheuchenstein a urmat cursuri universitare de inginerie şi arhitectură la München, absolvindu-le în 1933. A practicat din 1925 sporturi precum atletismul, handbalul şi înotul. A fost şi premiat la concursuri de înot desfăşurate la München şi Buziaş, iar în 1932 a îmbunătăţit de două ori recordul naţional al României la acest sport, la stilul 100 m liber. (Franz König, Cronica înotului sportiv reşiţean 1924-2004, vol. II, Reşiţa, 2004, p. 361). El se ocupa de firma părintească, fiind de asemenea, pe lângă vânător şi sportiv, pictor şi pianist de concert. Era un pacifist convins (nu făcuse nici armata) şi nu se interesa de politică în niciun fel.
Anton Scheuchenstein
Profesoara sa de pian, Frieda Engleitner, îi era în acelaşi timp şi verişoară din partea bunicii. Ea a trăit întotdeauna în Reşiţa, lângă Şcoala de beton. Era probabil soră cu tânărul Rudi Engleitner (1910-1925), aflat şi el în cripta familiei Scheuchenstein. Acesta fusese actor şi corist, fiind accidentat mortal în timpul unei călătorii către Anina, când camionul coriştilor reşiţeni s-a răsturnat într-o prăpastie la Celnic. (http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/01/29/mircea-rusnac-perioada-de-glorie-a-muzicii-resitene/) Faptul de a-l regăsi în această criptă după ce am scris despre tragicul eveniment a constituit o veritabilă surpriză.
Fratele lui Anton, Franz (Feri) Scheuchenstein, cu studii superioare la Viena, s-a căsătorit cu Gertrude Edith Dammberger, originară din acel oraş. Au avut doi copii: Elfriede (Elfi), care a făcut şi ea înot de performanţă, şi Rudolf (Rolfi), care a lucrat ca şofer la C.S.R. Elfriede, căsătorită Lung, trăieşte acum în Traunreut (Bavaria). Spre deosebire de fratele său, Franz a fost atras înainte de război de ideologia nazistă, deţinând, după cum am menţionat, şi un carnet “de provenienţă curată”, care purta semnătura lui Hitler. În perioada celui de-al doilea război mondial, el a fost pentru scurt timp şeful judeţean al Grupului Etnic German, funcţie în care a fost precedat de funcţionarul Fritz Svoboda şi urmat de ţesătorul Fritz Cloos. (Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 112.) La întoarcerea armelor, în 1944, el a reuşit să fugă în Austria şi apoi să locuiască în zona americană de ocupaţie din această ţară. Acolo s-a recăsătorit şi a lucrat ca şef al departamentului de vânzări-cumpărări al unei firme importante. A murit la Linz.
Familia sa însă a mai rămas mult timp în România, fiind persecutată de comunişti atât din cauza orientării naziste a lui Franz, cât şi pentru statutul social pe care îl deţinuse. Anton a fost arestat de mai multe ori pentru a spune unde era fratele său. În 1948, firma şi locuinţa familiei Scheuchenstein au fost naţionalizate, iar Anton a fost ridicat cu ceea ce avea pe el, noaptea la ora 2, cu pistolul la cap. A fost întemniţat până în 1952. În această perioadă, cel mai greu i-a fost la puşcăria de la Târgu Jiu, însă a trecut şi prin altele. După naţionalizare au fost furate toate bunurile familiei, iar utilajele firmei Scheuchenstein au fost împrăştiate pretutindeni. Apoi casa a fost folosită ca aprozar şi alte magazine, producţia nemaifiind posibilă. În anii 1950 ea era “împodobită” cu un imens panou conţinând caricatura lui Tito cu barda plină de sânge.
Planul palatului, desenat din memorie de Anton Scheuchenstein
Eliberat din puşcărie, Anton Scheuchenstein a găsit pentru început refugiu la Măureni, unde a cunoscut-o pe Helene Kohlbach, cu care se va căsători. În 1953 le-a fost impus domiciliu obligatoriu la Hunedoara, unde s-a născut, în anul următor, fiul Richard. În 1974 ei au reuşit să plece în Germania, fiind urmaţi ulterior de verişorii din Reşiţa, Rolfi şi Elfi, şi de mama lor, Gertrude Scheuchenstein. Richard Scheuchenstein a revenit în România în 2006 ca administrator al unei firme germane. El a reuşit să obţină din partea primarului Reşiţei, Mihai Stepanescu, acordarea, la 21 iulie 2009, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului (post mortem) pentru Anton Scheuchenstein. Cu ocazia ceremoniei oficiale, a avut marea surpriză de a recunoaşte o parte din mobilierul familial la Casa Municipală din Reşiţa. A făcut un demers în justiţie pentru recuperarea acestuia, acţiunea fiind în curs.
Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa
Palatul Scheuchenstein a fost dinamitat şi demolat în anul 1977. Acum în zona Reşiţei în care el a existat se mai află un platan bătrân care odinioară era în curtea clădirii, constituind mândria lui Rudolf Scheuchenstein. Acesta se află tot în cripta familiei, însă probabil în cavoul din mijloc, a cărui inscripţie a fost deteriorată. De altefel, cripta a fost şi spartă de căutătorii de valori, Richard Scheuchenstein descoperind un craniu în copacul din spatele acesteia. O ramură a familiei a mai locuit în Câlnic, din aceasta provenind un cunoscut motociclist reşiţean din anii 1960-1970, campion naţional împreună cu Werner Hirschvogel.
Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa. Cu cele două excepţii menţionate, fotografiile provin de la Richard Scheuchenstein
Aceasta este cronica pe scurt a unei mari familii reşiţene de altădată, însă care a fost şi ea victima timpurilor în care a trăit. Familia Scheuchenstein a rămas pentru totdeauna în istoria oraşului şi trecutul său, deşi ţinut cu străşnicie secret chiar şi propriilor descendenţi, se cuvine a fi scos la lumină. Soarta ei a fost prea legată şi prea asemănătoare cu soarta însăşi a Reşiţei pentru a nu face toate eforturile să le descriem aşa cum au fost.
Articol preluat : www.istoriabanatului.wordpress.com
http://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/
.jpg)
